Un mic scurt istoric
Parerile contradictorii in aprecierea calitatilor (si defectelor) speciei canine au existat intotdeauna.
Omul si-a anexat cu buna voie cainele, l-a silit sa corespunda nevoilor lui, capriciilor lui, dar si idealurilor umaniste. Asa se face ca de-a lungul timpului cainele a devenit o necesitate in viata oamenilor, iar omul o fiinta iubita, adorata si respectata in viata cainilor.
Problemele noastre contemporane au silit cainele sa invete multe pentru a se mula pe necesitatile societatii de astazi, pentru a continua sa ramana prietenul folositor al oamenilor. Avem caini politisti care au invatat sa asigure ordinea in societate; caini vamesi, dresati sa descopere locurile tainice in care contrabandistii ascund anumite substante stupefiante; caini graniceri, ce pazesc cu credinta hotarele tarii respective; cainele salvamontist, fara de care sute de vieti omenesti s-ar fi pierdut in prapastiile muntilor si sub avalanse; caini utilitari care ajuta nevoilor oamenilor handicapati.
De ce cainele reprezinta pentru oameni o necesiate? Deoarece prin comportamentul sau el ne dovedeste ca ne este intotdeauna credincios si util!!!
Este probabil ca stiintele biologice si sociologice dau o insuficienta atentie studiului privind importanta si sprijinul foarte complex, din trecut si astazi, primit de Homo Sapiens din partea acestor minunate creaturi ale naturii, animale care ne inconjoara si cu care impartim imensitatea Terrei. Fireste, pentru cucerirea suprematiei si afirmarea geniului lor in lumea vie, oamenii au fost in concurenta necrutatoare cu numeroase specii, a trebuit sa lupte pana la lichidarea completa a unor “semintii”, uneori sa mearga mai departe si sa distruga echilibrul ecologic din numeroase locuri si sa-l inlocuiasca cu dominatia sa.
La inceput a fost vanatoarea, apoi domesticirea animalelor salbatice. Pretentiile omului preistoric (pretentii care asigurau supravietuirea) au fost satisfacute printre altele si din produsele obtinute de la animalele salbatice vanate (carne, piei). O analiza a procesului domesticirii ne arata ca au existat mai multe etape de trecere de la animalele salbatice la cele domestice; in primul rand captivitatea, apoi imblanzirea si apoi fixarea starii de domesticire.
In legatura cu captivitatea, gravurile de pe o cupa de aur gasite in sapaturile de la Vaphio, Grecia, care reprezinta pe o parte o scena de capturare a animalelor salbatice, iar pe cealalta parte animale domesticite, sunt foarte sugestive. Ele ne arata ca inca din vechi timpuri practica domesticirii isi cunostea si originile si metodele.
Imblanzirea, a doua etapa a domesticirii animalelor salbatice, s-a exercitat asupra animalelor capturate, indeosebi asupra celor tinere, prin selectie naturala; animalele cele mai “blande”erau crutate de la sacrificare, dadeau urmasi cale le mosteneau caracterele si le fixa aceasta insusire pretioasa pentru oameni.
Domesticirea propriu-zisa a avut loc mai curand, dar data ei nu poate fi stabilita cu exactitate. Dovezile sigure despre existenta unor animale domestice se gasesc in Egiptul Antic si China de acum 3-4 mii de ani i.e.n.
Cainele (prababil primul animal domesticit) s-a apropiat el singur de asezamintele omenesti consumand resturile vanatului (deci nu a fost “capturat”).
Apeland la o parte din arhivele familiei canidelor, vom observa ca in lumea animala cainele face parte dintre carnivore (carnasiere), apartinand unei subfamilii cu mai multi membri, dintre care doar el poarta “prenumele” de familiaris. K. Linne exprima la vremea sa convingerea ca lupul (Canis lupus) ar fi singurul stramos al cainelui; cum a evoluat acest stramos al cainelui in nestavilita avalansa a timpului, cum s-a raspandit el pe glob, cum a devenit el primul paznic al animalelor domestice si de ce nu al omului, sunt doar o parte din intrebarile la care chinologia cauta un raspuns.
Nu se stie prea bine de ce stramosul cainelui de astazi a manifestat interes pentru o fiinta care “renuntase” la mersul in 4 labe, o fiinta care parea slaba si care avea calitati noi, printre care ratiunea, inteligenta si orgoliul. Poate ca resturile de hrana ramase de la pranzul omului de atunci sa fi fost interesul major al cainelui de a sta langa om, de a-l insoti necontenit!
Omul s-a acomodat cu prezenta acestui patruped, care la nevoie, se multumea cu resturi si firimituri si care s-a dovedit din ce in ce mai mult un paznic de nadejde si de ce nu un prieten loial.
Nu este deloc greu sa intelegem astazi ca, de fapt, omul descoperise, fara voia lui, un adevarat “radar” pentru ca stramosul cainelui “vedea” noaptea servindu-se de simturile sale, de auz si in special de miros, simturi extrem de dezvoltate la aceasta specie. A fost, de fapt, vorba de o acceptare bazata pe interese comune: omul dormea linistit stiind ca are un amic ce il pazeste, iar el , cainele, avea asigurata hrana in conditii mult mai usoare si lipsite de riscurile vietii salbatice.
Cainele nu pare a fi un animal domestic ca oricare altul, deoarece purtarea sa ciudata – de la o bucurie vizibila, manifestata prin leganarea insufletita a cozii pana la un latrat – a starnit omului uimirea si curiozitatea, increderea si in unele cazuri spaima.La intrebarea de ce omul primitiv a socotit cainele o fiinta cu puteri teribile se poate raspunde astazi ca mirosul sau extrem de bine dezvoltat, cu ajutorul caruia putea urmari si pe intuneric fiarele padurii, putea parea cu totul supranatural. De altfel, multe popoare l-au crezut un duh al padurii, un duh puternic si inteligent. Mai tarziu, omul a crezut ca prin caine s-a intrupat un zeu prietenos venit sa-l ajute, lucru care i-a adus un remarcabil respect.
In mitologia hindusa, la poarta cerului, se afla de paza dimineata si seara semezeii Asvini care aveau cainii lor pentru a deschide drum spre poarta soarelui si a lumii.
Toate aceste pareri interpretate sub inraurirea glumei ar putea fi rezumate la o istorioara care spune ca “atunci cand omul a fost creat, cel care i-a dat viata, vazand cat de slab si de neajutorat este, i-a daruit intr-adevar cainele ca sa vada pentru el, sa auda si sa alerge pentru el”.In aceasta interpretare, supranaturalul se impleteste cu realitatea subliniind existenta legaturii omului cu cainele din vremurile cele mai indepartate.
